Am cunoscut-o târziu, totuşi. În primele amintiri era o mână de om, corpul drept şi ochii mici. S-a făcut tot mai mică, ochii scăpărători şi mult adusă de spate.
Câţiva ani m-a ţinut pe lângă ea la vatră, am privit cum se coace pâinea în ţest, am mâncat lapte de oaie cu zahăr şi cacao dis-de-dimineaţă şi am crezut că e nemuritoare.
Nu a învăţat niciodată leii noi şi din cauza asta în capul meu era mereu învălmăşeală de cifre. A ţinut bancnote vechi într-un frigider și mai vechi, în care deseori mai găseam câte o bucată de ceva dulce, cârpe de şters praful, prosoape "bune" şi miros închis. Într-o zi cineva a certat-o. Tataie sigur nu a fost mulţumit. El e un fel de J.R. din Dallas şi acum! Sutele păstrate cu sfinţenie pentru zile negre ajungeau pentru o eugenie.
Când am crescut şi petreceam parte din vacanţe în casa mare şi rece a bunicilor paterni, cu pod misterios şi vecini gălăgioşi, am devenit ajutor de nădejde. Renunţasem să mai spăl raţele pline de mălai cu furtunul lăsat nesupravegheat de adulţi, nu mai stăteam nici pe gard în aşteptarea tovarăşilor de joacă. Descopeream tainele vetrei în care atâtea generaţii de femei găteau pentru patriarhala familie P. De acum nu mai era o surpriză că la prânz şi seara la noi se mânca bine. În zilele oribile de vară, însă, uitam de mâncare şi de tot şi fugeam în refugiul de la umbră cu nelipsitele sacoşele de cărţi.
În zilele acelea îmi ducea mult grija.
"Miriniţă, maică, ţie nu ţi-e foame?"
"Ai, Maică, tu mai mănânci azi?"
"Ai, Mirină, da' tu de mâncat când mănânci?"
Întrebări urmate de răspunsul invariabil: "nu-mi e foame, lasă-mă să citesc!"
Târziu, într-o altă vacanţă, am înţeles că era bătrână. "Maică, ţi-e foame? Vrei să mâncăm?" Când mi-a răspuns, am ştiut că toată grija ei nu era îndreptată spre mine, nu mai eram copil să nu ştiu când şi dacă vreau să mănânc. Era un pretext să mă ridice din pat, să îi fac ceva bun şi să stăm amândouă la masă. Ceilalţi ai casei aveau mereu alte griji.
Îi plăcea mult cafeaua, nu mânca salată boeuf pentru că arăta ciudat amestecul, aştepta ca un copil dulciurile, "ciucalata" să îi mai treacă usturimea gurii şi în general tot ce era bun şi adus de noi. Lua nasturi să îi treacă durerile bătrâneţii şi de fiecare dată se vindeca miraculos de picioare chiar dacă lua dicarbocalm. Să fie nasturi aduşi de copii şi vindecarea venea imediat!
Pe la 90 de ani spăla de mână într-o albie de lemn cumpărată din bâlci, cu săpun care mirosea a leşie, făcut de ea în faţa casei, spaţiu atemporal denumit regal "în bătătură". De 10 ani se plângea că o ustură limba şi că nu mai vede să bage aţă în ac să coasă, deşi o făcea foarte bine şi de fiecare dată fără ajutor. Ea era mereu acolo, neschimbată, comentând că rudele care mureau pe capete, infinit mai tinere ca ea, erau de fapt bătrâne.
Acum ceva vreme, cu stare febrilă, am insistat inexplicabil să mergem să o vedem. A fost singura dată în toată existenţa ei când nu a cerut medicamente, nu ne-a rugat să îi scriem sau să o sunăm la plecare. A reunit familia într-o cameră călduroasă, a stat în capătul mesei, locul de seamă al familiei, cu ochii mai strălucitori ca niciodată, m-a cercetat de răceală şi m-a ţinut în poală, pe podul din faţa curţii, la plecare.
Era un noroi de martie cum rar am văzut. Cumva, în toată viaţa de până atunci mi se părea firesc ca ea să existe, de fapt să fie veşnică. Soţul ei, deşi avea un nume, să fie numit Tica. Ei doi, Maica şi Tica, să fie şi punct.
Aşezată în poala ei, pe podul de piatră din faţa curţii, am realizat crunt că avea trena bătrâneţii atât de lungă... Într-o zi, curând de la ultima vizită, a obosit să o mai ducă şi a plecat.
Maica a fost străbunica Miriniţei. Şi amintirea de nepreţuit a Mirinei.
.jpg)