De
la grădiniță până în clasa a patra am cântat, zi de zi, în picioare, Îmnul
României. Nu cred să fie poezie patriotică pe care să nu o fi învățat pe
atunci. La școală sau în casa părinților, patriotismul nu era nici religie,
nici obișnuință. Era un dat.
Astăzi
mulți blamează dascălii patrioți și lecturile copilăriei. Dumitru Almaș,
poeziile lui Goga, Vieru, muzica soților Aldea-Teodorovici ne-au ajutat pe mulți să fim ce suntem. Fără
părinți și învățătoarele mele, doamna Tănăsescu și domnișoara Ghergulescu, nevăzute
de peste 20 de ani, nu aș fi ajuns să mă simt electrizată de tot ce ține de
Țara mea.
Unionistă
sunt de mică. Implicată în diverse activități în afara școlii de prin liceu.
Visul meu cel mare nu era să am telefon, ci să ajung la Alba Iulia de 1 Decembrie.
Apoi mi-am căutat frații din Basarabia la facultate. Am suferit și multe
dezamăgiri. Mulți frați nu erau chiar frați.
Firește, am ajuns și în Basarabia.
Când am trecut Prutul am închis ochii și am înghițit lacrimile. Și din nou am
trăit dezamăgiri. Ca puii de români moldoveni care credeau că în România e
Raiul, aveam și eu așteptările mele legate de Chișinău, de flacăra
românismului. Unele au rămas doar așteptări.
De la plimbări în vacanțe, la marșuri unioniste, la oul meu
prețios de la Cahul, la donații de carte, îndrăgit și găzduit basarabeni, am ajuns să îmi
petrec o parte din concediu prin satele Moldovei, alături de Tinerii Moldovei
și Caravana Trai Mai Bun. Cu ei am trăit și am scris istorie.
Despre satul românesc de dincolo de Prut am aflat multe bătând
drumurile deseori groaznice ale Moldovei, prin nord. Peisaje în fața cărora am
tăcut, ca să trăiesc fiecare miime de secundă. Atâta unduire de dealuri și
culori, de lanuri de floarea-soarelui! Multe sate! Nu le știu numele și nu le
copiez din program. Le asociez însă cu priviri, oameni și trăiri. De la
bătrânul știrb născut în România Mare, care îmi spunea mie să fugim de români
că sunt țigani bolșevici, la copiii sărmani mâncând acadele, la părinții
munciți, la femeile alergând degrabă spre casă, la ceata de bătrâni pe care
i-am lăsat dezbătând cu mare gâlceavă Unirea, la tinerii cu priviri profund
albastre, întrebătoare, neîncrezătoare și totuși cu speranțe. La femeile care
ne-au primit cu ochii în lacrimi, la dascălii care vorbesc o română duioasă, pe
care i-am îmbrățișat sufocată.
Basarabia rurală e satul bunicilor mei. Cu
muște, căldură, câini, case cochete și gospodării pline de flori. Gâștele merg
în șir la baltă. Vacanțele la bunicii din îndepărtata Oltenie au văzut aceleași
gâște, aceleași bălți și cirezi de vite mergând agale după iarbă și la apus, la
oră fixă, spre casă.
Într-un
sat, o bătrână ne-a primit în curte, ne-a întins un pled pe prispă, ne-a adus
un vin de casă cu o bucată de pâine și ne-a ascultat pe fiecare. De unde suntem
și de ce umblăm. Suntem din Chișinău, suntem din satele Moldovei, ale
Ardealului, ale Țării Românești. Urmarea a fost firească. Romulus i-a declarat
senin și inspirat bătrânei: ”În curtea dumneavoastră e toată România Mare!”
Mai
apoi, într-o curte de învățați, un primar ne-a numit ”Tinerii României Mari”.
Dacă
se mai întreabă cineva ce tot căutăm prin Basarabia, iacă! Umblăm prin
Basarabia după Basarabia. Să o aducem acasă.