Mamaie și Tita. Ceilalți bunici

Bunica este, simplu, "mamaia de la Vișina". Bunicul este "Tita". Când am terminat gânguritul și cuvintele au căpătat sens, Tita era deja în dicționar. Dicționarul familiei, al rudelor, al vecinilor și al sătenilor cale de zece linii și trei generații, de la vie la marginea satului, spre orașul cu faleză și drum fără pulbere.

Mamaia e veselă, slabă moartă, plină de energie și comentarii acide. Tita e blajin, rotunjor, comod și plin de vorbe de duh. Îl iubește tot satul. Îl iubesc mai ales copiii pentru care încă mai cumpără pufarine și ciocolată. În casa lor au trăit o vreme doi nepoți și în vacanțe încă doi. Adică trei nepoate și un nepot și cele mai frumoase vacanțe.

Mamaia a învățat-o pe cea mai mică dintre noi să meargă. Chemată cu un strugure copt, bosumfliciul răsfățat a făcut primii pași, de la colțul casei până în brațele bunicii sufocate de drag. Tot cu ea a rostit primele cuvinte, într-o oltenească perfectă. 

Casa bunicilor e lângă cimitir și are un pod. Podul casei, adică. În pod sunt mulți saci. Mulți. În ei sunt povești. Iar poveștile încep când afară e beznă și cineva desface baierele sacilor. 

Ani în șir așteptam cuminți să auzim, tainic: "nu pot, tită, baierele sunt legate. Ca să vă spun povești trebuie desfăcute". De multe ori Tita avea nevoie și de chef. Cheful era de obicei după ușă, ascuns bine de mamaia: o licoare din struguri storși. 

Cu doi nepoți pe un braț și ceilalți pe brațul rămas liber, serile începeau cu "a fost odată ca niciodată" și se terminau cu patru perechi de pleoape pâlpâinde. Luptele cu zmeii, cotoroanțele, albina plecată până la cotul Donului și întoarsă cu un nuc crescut la ceafă, iepurele care tăia lucerna cu secera în gură, turtițele mâncate de vulpi șirete, povestea porcului, aceleași istorisiri spuse de zeci de ori și cu același farmec.  

Ziua sacii erau închiși la loc. Cheful era ascuns bine de ochi iscoditori. Dimineața începea cu prima întrecere: cine bea mai mult lapte. Apoi nepoții alergau până la vie, de la vie, printre baloții de paie, adunau moșmoane și se întreceau în activități pedepsibile. La amiază a doua întrecere: cine mănâncă mai multe perișoare din cea mai bună ciorbă! Înainte de masă, la masă și după masă porții triple de cel mai sănătos râs. Cu motiv și fără. Cel mai des fără. 

Într-o seară, peste timp, în pragul ritualului, am făcut ochii mari. Un cap blond și creț de pe brațul stâng ne-a spus adevărul. Nimeni nu desface baierele sacilor. Sacii cu povești nu există. Am fost mințiți. Triști, a doua zi am urcat în pod. Era cald și nu mai știu... Cred că am crescut. 

Astăzi bunicii plâng când le trecem pragul. Se tachinează mereu. Sunt neschimbați. Tita o provoacă pe mamaia.

"Asta Bătrână nu mă lasă deloc, toată ziua mă ceartă."  Mamaie se încruntă, nu îi place să o facă bătrână.

"Tită, matale cum ești, nu ești bătrân?"

"Eu sunt făcut Demult!"

Astăzi bunicii sunt singuri. O nepoată le-a adus în vizită un strănepot. Alți doi abia au pornit în viață și sunt întrebați în șoaptă când au de gând să aducă la gura sobei ceva mic. De ultima nepoată, bosumfliciul astăzi mare, întreabă mereu când se mărită.

Atât mai vor. Să ne vadă pe toți, astăzi mari, că ne ducem copiii în căsuța cu pod de lângă cimitir, pentru alți struguri, alt lapte, alte perișoare, alți saci desfăcuți în pod și aceleași povești.

Gânduri din luna a opta

August adică. :)

Încep că construiesc. Am un proiect pe termen lung. Folosesc cărămizile bune ce au rămas, mă chinui să elimin resturi și materialul slab. Nu mă voi teme să zugrăvesc în roz sau verde turbat. Pentru că văd că teama de a asuma o părere sau o alegere cu gândul la impactul asupra celorlați lasă urme. Voi pune perdele din tul moale și fin, să adie vântul și să le înfioare romantic. Acela va fi colțul meu de liniște. Eu voi hotărî cine îl poate și dacă îl poate cumva tulbura. Ferestre largi și lumini multe. Când nu va fi soare să fie alte soluții. Ca parte esențială, voi continua să scriu. :)

Bunicii, adică mamaie și tataie (1)

Copil fiind, am aflat multe.

Am descoperit cuvântul magic "bunica" abia când am început să citesc. Fascinată de același Teodoreanu, am sorbit "Ulița copilăriei" și "În casa bunicilor" în fiecare vacanță de vară și de iarnă. Copil desculț în țărâna de pe linie, cu zgârieturi pe picioare și semne de la altele mai vechi, am fost iremediabil captivată de celălalt stil de viață. Total opus. 

Oamenii cu părul alb din povești se numeau "Bunicul și Bunica". Erau blânzi și înțelepți, citeau, își făceau siesta și în general orice altceva în afară de ce vedeam în jurul meu.

Bunicii din povești miroseau mereu a parfum, aveau mâinile moi, catifelate, rochii și costume din altă lume, pisici care torceau leneș pe fotoliu, fără să fie izgonite, borcane pline de dulceață de nuci și trandafiri, cutii pline de ciocolată, îți respectau tabieturile, păreau lipsiți de griji și cu totul împliniți.

Minunații bunici din povești primeau prietenii de joc ai nepoților la o limonadă rece, întindeau pături în livezi sau organizau mese delicioase în foișor. 

Măcar o vară am fost sigur supărată că bunicii mei erau doar "mamaie și tataie". Aveau mâinile crăpate de atâta muncă, aspre și obosite. Singurele dulciuri apăreau la pomenile celor duși din familie, sub formă de eugenii sau napolitane. Deseori ne întâlneam doar seara târziu, la masă, după arșița de la câmp și grija permanentă că plouă înainte de recoltă, că e prea cald și ia foc miriștea, că a crescut iarba la vie și păsările au ciugulit strugurii.

Siesta nu a existat în vocabularul familiei. Tocmai de aceea mă fascina. Părea o activitate de dincolo de lume, ceva cu totul special. Când am aflat ce înseamnă am ridicat din umeri, dezamăgită. Mamaie și tataie nu erau acasă niciodată la prânz.

Într-o zi i-am însoțit la câmp. Am mâncat la amiază la umbra căruței noastre, pe niște pături groase, care înțepau teribil. Toată suflarea a băut apă dintr-un bidon alb, din care știu că beau și ciobanii la care merg și acum după lapte de oaie. Ouă fierte, ceapă, brânză sărată, sărată, roșii, castraveți, pâine de la țest, făcută de Maica și din nou apă. Și apoi odihnă la aceeași umbră, lângă căruță. Până seara s-a muncit continuu. Ajunși acasă, rupți de oboseală, arsă de soare și cu ușoară temperatură, ne-am bucurat de un codru de pâine cu brânză sărată și roșii din grădină, cu același miros amețitor de vrej și am adormit. Nu mai era vreme de nimic altceva.

Copil fiind, am aflat multe. Mamaie și Tataie nu sunt unici. Ca ei sunt mulți alții în câmpia română. Muncesc din greu, se îngrijesc de bătătură, de câmp, de vie, de oi și ciobanii lor, merg la câmp în soare, se odihnesc la umbră sub căruțe și trăiesc mai degrabă primitiv. Mâinile lor arse, aspre și crăpate aduc și acum pâine în casă. După o vară oarecare de mâhnire că bunicii mei nu sunt ca în cărți, am zâmbit.

Mamaie și Tataie nu pot semăna bunicilor din poveștile de demult. Viața lor întreagă este o poveste!

Cine este Maica

Am cunoscut-o târziu, totuşi. În primele amintiri era o mână de om, corpul drept şi ochii mici. S-a făcut tot mai mică, ochii scăpărători şi mult adusă de spate.

Câţiva ani m-a ţinut pe lângă ea la vatră, am privit cum se coace pâinea în ţest, am mâncat lapte de oaie cu zahăr şi cacao dis-de-dimineaţă şi am crezut că e nemuritoare.

Nu a învăţat niciodată leii noi şi din cauza asta  în capul meu era mereu învălmăşeală de cifre. A ţinut bancnote vechi într-un frigider și mai vechi, în care deseori mai găseam câte o bucată de ceva dulce, cârpe de şters praful, prosoape "bune" şi miros închis. Într-o zi cineva a certat-o. Tataie sigur nu a fost mulţumit. El e un fel de J.R. din Dallas şi acum! Sutele păstrate cu sfinţenie pentru zile negre ajungeau pentru o eugenie.

Când am crescut şi petreceam parte din vacanţe în casa mare şi rece a bunicilor paterni, cu pod misterios şi vecini gălăgioşi, am devenit ajutor de nădejde. Renunţasem să mai spăl raţele pline de mălai cu furtunul lăsat nesupravegheat de adulţi, nu mai stăteam nici pe gard în aşteptarea tovarăşilor de joacă. Descopeream tainele vetrei în care atâtea generaţii de femei găteau pentru patriarhala familie P. De acum nu mai era o surpriză că la prânz şi seara la noi se mânca bine. În zilele oribile de vară, însă, uitam de mâncare şi de tot şi fugeam în refugiul de la umbră cu nelipsitele sacoşele de cărţi.

În zilele acelea îmi ducea mult grija. 

"Miriniţă, maică, ţie nu ţi-e foame?"

"Ai, Maică, tu mai mănânci azi?"

"Ai, Mirină, da' tu de mâncat când mănânci?"

Întrebări urmate de răspunsul invariabil: "nu-mi e foame, lasă-mă să citesc!" 

Târziu, într-o altă vacanţă, am înţeles că era bătrână. "Maică, ţi-e foame? Vrei să mâncăm?" Când mi-a răspuns, am ştiut că toată grija ei nu era îndreptată spre mine, nu mai eram copil să nu ştiu când şi dacă vreau să mănânc. Era un pretext să mă ridice din pat, să îi fac ceva bun şi să stăm amândouă la masă. Ceilalţi ai casei aveau mereu alte griji.

Îi plăcea mult cafeaua, nu mânca salată boeuf pentru că arăta ciudat amestecul, aştepta ca un copil dulciurile, "ciucalata" să îi mai treacă usturimea gurii şi în general tot ce era bun şi adus de noi. Lua nasturi să îi treacă durerile bătrâneţii şi de fiecare dată se vindeca miraculos de  picioare chiar dacă lua dicarbocalm. Să fie nasturi aduşi de copii şi vindecarea venea imediat!

Pe la 90 de ani spăla de mână într-o albie de lemn cumpărată din bâlci, cu săpun care mirosea a leşie, făcut de ea în faţa casei, spaţiu atemporal denumit regal "în bătătură". De 10 ani se plângea că o ustură limba şi că nu mai vede să bage aţă în ac să coasă, deşi o făcea foarte bine şi de fiecare dată fără ajutor. Ea era mereu acolo, neschimbată, comentând că rudele care mureau pe capete, infinit mai tinere ca ea, erau de fapt bătrâne. 

Acum ceva vreme, cu stare febrilă, am insistat inexplicabil să mergem să o vedem. A fost singura dată în toată existenţa ei când nu a cerut medicamente, nu ne-a rugat să îi scriem sau să o sunăm la plecare. A reunit familia într-o cameră călduroasă, a stat în capătul mesei, locul de seamă al familiei, cu ochii mai strălucitori ca niciodată, m-a cercetat de răceală şi m-a ţinut în poală, pe podul din faţa curţii, la plecare. 

Era un noroi de martie cum rar am văzut. Cumva, în toată viaţa de până atunci mi se părea firesc ca ea să existe, de fapt să fie veşnică. Soţul ei, deşi avea un nume, să fie numit Tica. Ei doi, Maica şi Tica, să fie şi punct.

Aşezată în poala ei, pe podul de piatră din faţa curţii, am realizat crunt că avea trena bătrâneţii atât de lungă... Într-o zi, curând de la ultima vizită, a obosit să o mai ducă şi a plecat. 

Maica a fost străbunica Miriniţei. Şi amintirea de nepreţuit a Mirinei.

Cine mi-a spus Miriniţa

Nu ştiu cum mi s-a ales numele. Dar în ziua când am început să aud şi să înţeleg că unele lucruri se spun mai calm şi alte lucruri se strigă, iar lucrurile care se strigă se mai şi mişcă şi răspund la chemări, am priceput că eu eram strigată Miriniţa. 

Până nu a mai fost mi-a spus doar aşa. Când am mai crescut şi când era rost de dojană deveneam Mirina. Şi niciodată nu m-a chemat cu numele ştiut de toţi şi ales nu ştiu cum şi de ce.

Miriniţă îmi spunea Maica.

Cine este Miriniţa

Miriniţa am fost eu. Din primele zile ale iernii geroase în care m-am născut până la jumătatea lui martie dintr-un an, nici nu mai ştiu care. Am fost Miriniţa în cei mai frumoşi, calzi şi calmi ani ai vieţii mele.

Când prin luna mai mâncam din strachină de lut apă cu zahăr şi oţet cu lingura mică făcută din ceapă verde din grădină.

Sau când pâinea caldă de la brutărie şi rahatul colorat scos din colţuri misterioase erau hrana de toată ziua a copilului cu ochii râzând de drag şi voie bună.

Sau când purtam rochiile din materiale groase şi bătrîne, în culori închise şi flori ici-colea, făcute cu ochii din ce în ce mai stinşi de Benonica de la marginea satului.

Tot Miriniţa am fost şi pe vremea vacanţelor de vară, citind în camera din pod, întreruptă doar de veşnica întrebare dacă nu cumva îmi e foame.

Pe vremea când mâncam corcoduşe, caise şi prune crude, roşii cărnoase cu miros de vrej direct din grădină, cu sare deloc fină şi codrul de pâine nelipsit.

Sau când şcoala începea cu aceleaşi degete negre de la nucile sparte cu pietre pe trotuarul zdrelit din faţa casei şi dorul nebun după serbările improvizate pe uliţa plină de praf, denumită simplu "linie". Pe linie, unde jucam fotbal, ne jucam "de-a pitulata" cu grupul de copii de pe alte linii, până oboseau mamaie şi tataie şi decretau că am obosit noi şi mergeam la somn.

Şi după o vreme am devenit Mirina.

Cine sunt

Am terminat Dreptul - mi-a părut o alegere înțeleaptă și potrivită. Un profesor mi-a spus în facultate că sunt literat cu abilități de jurist și m-a amuzat. Acum încep să cred că e mai degrabă așa și nu invers. :)

Sunt olteancă adoptată de capitală, din motive profund subiective. Vorbesc mult, zâmbesc, plâng, râd, mă supăr și mă împac. Ador ceainăriile. Am un aparat foto. Și scriu. Povestesc prin cuvinte și fotografii.

 Mirinița îmi spunea străbunica mea, pe care toată viața am strigat-o Maica. Când eram mică, străbunica îmi spunea Mirinița. Când am mai crescut am devenit Mirana sau Mirina.

Drumul meu de până acum a rămas sub semnul zilelor de demult. Și dacă sunt într-un fel astăzi se întâmplă doar pentru că am fost cândva Mirinița și apoi Mirina.

credit foto: Magda Constantin

Pentru că teii miros ameţitor

Cândva, demult, când eram tânără şi zâmbeam mult, scriam pe foi veline şi îmi plăcea să urmăresc cum curg literele din vârful creionului, ca în romanele lui Teodoreanu. Nu ştiu cum scriau personajele lui, dar mereu mi-am închipuit că scriu la fel.

Denumisem caietul de însemnări "Scrieri nealese". Aşa avea să se numească prima mea carte. Evident, peste tot în casă zăceau Scrierile alese ale clasicilor. 

Am scris mult până într-o zi când parcă nu mai eram tânără şi nici nu mai zâmbeam. Mi-am regăsit caietele cu foi albe şi scris caligrafic şi am surâs. De ce am încetat să scriu? Pentru că uitasem să fiu tânără, să mă îndrăgostesc, să zâmbesc. Caietul cu foi albe, albe, îl am undeva în dreapta. Creionul e ascuţit şi literele curg vesele. Iar partea văzută apare pe un blog. Blogul meu. :)