Copil fiind, am aflat multe.
Am descoperit cuvântul magic "bunica" abia când am început să citesc. Fascinată de același Teodoreanu, am sorbit "Ulița copilăriei" și "În casa bunicilor" în fiecare vacanță de vară și de iarnă. Copil desculț în țărâna de pe linie, cu zgârieturi pe picioare și semne de la altele mai vechi, am fost iremediabil captivată de celălalt stil de viață. Total opus.
Oamenii cu părul alb din povești se numeau "Bunicul și Bunica". Erau blânzi și înțelepți, citeau, își făceau siesta și în general orice altceva în afară de ce vedeam în jurul meu.
Bunicii din povești miroseau mereu a parfum, aveau mâinile moi, catifelate, rochii și costume din altă lume, pisici care torceau leneș pe fotoliu, fără să fie izgonite, borcane pline de dulceață de nuci și trandafiri, cutii pline de ciocolată, îți respectau tabieturile, păreau lipsiți de griji și cu totul împliniți.
Minunații bunici din povești primeau prietenii de joc ai nepoților la o limonadă rece, întindeau pături în livezi sau organizau mese delicioase în foișor.
Măcar o vară am fost sigur supărată că bunicii mei erau doar "mamaie și tataie". Aveau mâinile crăpate de atâta muncă, aspre și obosite. Singurele dulciuri apăreau la pomenile celor duși din familie, sub formă de eugenii sau napolitane. Deseori ne întâlneam doar seara târziu, la masă, după arșița de la câmp și grija permanentă că plouă înainte de recoltă, că e prea cald și ia foc miriștea, că a crescut iarba la vie și păsările au ciugulit strugurii.
Siesta nu a existat în vocabularul familiei. Tocmai de aceea mă fascina. Părea o activitate de dincolo de lume, ceva cu totul special. Când am aflat ce înseamnă am ridicat din umeri, dezamăgită. Mamaie și tataie nu erau acasă niciodată la prânz.
Într-o zi i-am însoțit la câmp. Am mâncat la amiază la umbra căruței noastre, pe niște pături groase, care înțepau teribil. Toată suflarea a băut apă dintr-un bidon alb, din care știu că beau și ciobanii la care merg și acum după lapte de oaie. Ouă fierte, ceapă, brânză sărată, sărată, roșii, castraveți, pâine de la țest, făcută de Maica și din nou apă. Și apoi odihnă la aceeași umbră, lângă căruță. Până seara s-a muncit continuu. Ajunși acasă, rupți de oboseală, arsă de soare și cu ușoară temperatură, ne-am bucurat de un codru de pâine cu brânză sărată și roșii din grădină, cu același miros amețitor de vrej și am adormit. Nu mai era vreme de nimic altceva.
Copil fiind, am aflat multe. Mamaie și Tataie nu sunt unici. Ca ei sunt mulți alții în câmpia română. Muncesc din greu, se îngrijesc de bătătură, de câmp, de vie, de oi și ciobanii lor, merg la câmp în soare, se odihnesc la umbră sub căruțe și trăiesc mai degrabă primitiv. Mâinile lor arse, aspre și crăpate aduc și acum pâine în casă. După o vară oarecare de mâhnire că bunicii mei nu sunt ca în cărți, am zâmbit.
Mamaie și Tataie nu pot semăna bunicilor din poveștile de demult. Viața lor întreagă este o poveste!