27.6.12

Cine este Maica

Am cunoscut-o târziu, totuşi. În primele amintiri era o mână de om, corpul drept şi ochii mici. S-a făcut tot mai mică, ochii scăpărători şi mult adusă de spate.

Câţiva ani m-a ţinut pe lângă ea la vatră, am privit cum se coace pâinea în ţest, am mâncat lapte de oaie cu zahăr şi cacao dis-de-dimineaţă şi am crezut că e nemuritoare.

Nu a învăţat niciodată leii noi şi din cauza asta  în capul meu era mereu învălmăşeală de cifre. A ţinut bancnote vechi într-un frigider și mai vechi, în care deseori mai găseam câte o bucată de ceva dulce, cârpe de şters praful, prosoape "bune" şi miros închis. Într-o zi cineva a certat-o. Tataie sigur nu a fost mulţumit. El e un fel de J.R. din Dallas şi acum! Sutele păstrate cu sfinţenie pentru zile negre ajungeau pentru o eugenie.

Când am crescut şi petreceam parte din vacanţe în casa mare şi rece a bunicilor paterni, cu pod misterios şi vecini gălăgioşi, am devenit ajutor de nădejde. Renunţasem să mai spăl raţele pline de mălai cu furtunul lăsat nesupravegheat de adulţi, nu mai stăteam nici pe gard în aşteptarea tovarăşilor de joacă. Descopeream tainele vetrei în care atâtea generaţii de femei găteau pentru patriarhala familie P. De acum nu mai era o surpriză că la prânz şi seara la noi se mânca bine. În zilele oribile de vară, însă, uitam de mâncare şi de tot şi fugeam în refugiul de la umbră cu nelipsitele sacoşele de cărţi.

În zilele acelea îmi ducea mult grija. 

"Miriniţă, maică, ţie nu ţi-e foame?"
"Ai, Maică, tu mai mănânci azi?"
"Ai, Mirină, da' tu de mâncat când mănânci?"

Întrebări urmate de răspunsul invariabil: "nu-mi e foame, lasă-mă să citesc!" 

Târziu, într-o altă vacanţă, am înţeles că era bătrână. "Maică, ţi-e foame? Vrei să mâncăm?" Când mi-a răspuns, am ştiut că toată grija ei nu era îndreptată spre mine, nu mai eram copil să nu ştiu când şi dacă vreau să mănânc. Era un pretext să mă ridice din pat, să îi fac ceva bun şi să stăm amândouă la masă. Ceilalţi ai casei aveau mereu alte griji.

Îi plăcea mult cafeaua, nu mânca salată boeuf pentru că arăta ciudat amestecul, aştepta ca un copil dulciurile, "ciucalata" să îi mai treacă usturimea gurii şi în general tot ce era bun şi adus de noi. Lua nasturi să îi treacă durerile bătrâneţii şi de fiecare dată se vindeca miraculos de  picioare chiar dacă lua dicarbocalm. Să fie nasturi aduşi de copii şi vindecarea venea imediat!

Pe la 90 de ani spăla de mână într-o albie de lemn cumpărată din bâlci, cu săpun care mirosea a leşie, făcut de ea în faţa casei, spaţiu atemporal denumit regal "în bătătură". De 10 ani se plângea că o ustură limba şi că nu mai vede să bage aţă în ac să coasă, deşi o făcea foarte bine şi de fiecare dată fără ajutor. Ea era mereu acolo, neschimbată, comentând că rudele care mureau pe capete, infinit mai tinere ca ea, erau de fapt bătrâne. 

Acum ceva vreme, cu stare febrilă, am insistat inexplicabil să mergem să o vedem. A fost singura dată în toată existenţa ei când nu a cerut medicamente, nu ne-a rugat să îi scriem sau să o sunăm la plecare. A reunit familia într-o cameră călduroasă, a stat în capătul mesei, locul de seamă al familiei, cu ochii mai strălucitori ca niciodată, m-a cercetat de răceală şi m-a ţinut în poală, pe podul din faţa curţii, la plecare. 

Era un noroi de martie cum rar am văzut. Cumva, în toată viaţa de până atunci mi se părea firesc ca ea să existe, de fapt să fie veşnică. Soţul ei, deşi avea un nume, să fie numit Tica. Ei doi, Maica şi Tica, să fie şi punct.

Aşezată în poala ei, pe podul de piatră din faţa curţii, am realizat crunt că avea trena bătrâneţii atât de lungă... Într-o zi, curând de la ultima vizită, a obosit să o mai ducă şi a plecat. 

Maica a fost străbunica Miriniţei. Şi amintirea de nepreţuit a Mirinei.

14 comments:

  1. Mintile luminale si cu darul scrisului isi hranesc sufletele vorbind cu noi prin amintirile si gandurile lor si determinandu-ne apoi sa vorbim cu amintirile si gandurile noastre,pentru ca in viata sunt si clipe frumoase,placute si odihnitoare.
    Multumim Mirina si ne uitam dupa tine cu incantare.

    ReplyDelete
  2. Mirinita, iti multumesc din suflet pentru "redesteptarea" unor amintiri dragi chiar daca a trebuit sa-mi innod lacrimile sub barba!

    ReplyDelete
  3. Draga Mirinita,

    Eu sunt Hana si reprezint Blogoteque.ro. Ma bucur ca am descoperit blogul tau. Scrii foarte frumos iar povestile despre bunica ta sunt emotionante. Mi-ar face placere sa iei si tu parte la proiectul nostru.

    Blogoteque.ro a apãrut din plãcerea de a citi bloguri, din nevoia de a gasi cele mai noi si mai interesante articole si din dorinta de a promova blogosfera femininã româneascã.

    Blogoteque.ro este un ziar de bloguri: adunã unele dintre cele mai interesante articole din blogosfera feminina si prezintã un fragment din ele pe site, citirea integului articol fiind posibila direct pe blogul original. Astfel cititoarelor le va fi usor sa aleagã ce doresc sã citeascã iar bloggeritele vor avea parte de si mai multi cititori si vizitatori pe paginile lor.

    Blogoteque reprezinta de asemenea si o echipa de editori care scriu articole pentru site.

    Te astept cu drag sa ne vizitezi si sa te inscrii.
    Hana

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mulțumesc frumos. :) Mă bucur că vă place cum scriu, mă simt încurajată să merg mai departe.

      Delete
    2. Mergi mai departe, Mirina: http://www.simonatache.ro/2012/07/18/maica-si-gheorghe-al-lui-roiu/

      Delete
    3. :) :) :) Mulțumesc. Sunt incredibil de emoționată!

      Delete
  4. Uneori ne descoperim bucăţi de suflet prin cine-ştie-ce petec de iarbă verde, printre fire de nisip, printre nori sau în ochii cuiva drag. Eu am găsit în povestea ta o bucată mare din mine. MULŢUMESC.

    ReplyDelete
    Replies
    1. :) Mă bucur din suflet. Și eu îți mulțumesc!

      Delete
  5. Foarte frumos, excelent scris, cate ceva din bunica fiecaruia, ai prins esenta

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mulțumesc, spor și inspirație și ne mai citim :)

      Delete
  6. Mamaita mea a murit in februarie....De atunci si pana azi m-am ferit sa ma gandesc la ea, m-am ferit sa imi amintesc cum era cand veneam in vizita si stateam cu capul in poala ei (eu de 30 de ani si ea o batranica mititica), m-am ferit sa povestesc despre ea sau despre cat de adanc era infipta in sufletul meu. Cand a murit m-am bucurat.....se terminase cu suferinta ei, se terminase si cu durerea mea sa o vad chinuindu-se. Si apoi nu am mai simtit nimic.....doar cand imi aminteam....si atunci, ma apasa asa de tare, ca nu mai puteam nici sa respir. Pana azi cand am citit articolul tau. Off, ce ciuda mi-e......acum simt tot si doare....

    ReplyDelete
  7. ''Cum vi se pare: distractiv, interesant, extraordinar." Prost, ai uitat sa adaugi si varianta asta. Prost, foarte prost scrii...de ce a reunit familia!? Nu merge mai departe cu scrisul.
    Respect totusi pentru persoana cu varsta respectabila despre care se vorbeste.

    ReplyDelete
  8. Anonim din 12 octombrie, tema pe care o folosesc pentru blog nu are inclusă și varianta ”prost”. Poți dezvolta o aplicație, dacă te bântuie problema. :)) Revenind la chestiunea serioasă: eu cred că Maica a presimțit că moare. Nu a reunit familia în sensul că și-a consumat minutele sunând nepoții și convocându-i la o cină de taină. Era o metaforă acolo și nu simt nevoia să dau alte explicații. De altfel, a fost ultima întâlnire a familiei în formula aceea. După ce s-a dus nu ne-am ”reunit”. Nici cu scop, nici fără. Îți mulțumesc, m-ai trezit un pic din visare, nu mai intrasem de câteva secole (nu le număra, nu sunt secole, e o metaforă) pe blog. Comentariul tău m-a ajutat. Iar mie îmi place la nebunie cum scriu. :)

    ReplyDelete
  9. Se vede ca iti place, altfel te-ai fi oprit din scris la momentul potrivit. Nu e nevoie de explicatii, stai linistita, deja ai dat mult prea multe lamuriri in comentariul de mai sus, dar nu mai poti salva nimic oricum. Incearca mai intai sa intelegi bine acea figura de stil de care te tot agati, ca sa pricepi si tu ce scrii. Si eu iti multumesc ca ai citit comentariul meu si ai luat in considerare ce am spus, si iti urez la cat mai multi cititori aprobatori, dar si critici.

    ReplyDelete