Minute de vorbă

"Acum se grăbește, cu lumea pe scări. Când nu e nimeni stă mai mult." 

O aud. Adaugă:

”A, nu auziți ce spun că aveți alea în urechi.” 

Ba da. Scot căștile. Mă întreabă dacă ascult radio sau am un telefon. Telefon. Muzică la telefon. ”Bun, dar cum vă înțelegeți dacă vă suna, dacă telefonul nu e?” (Telefonul nu se vede, doar firul).

Îi arăt microfonul, îi spun de căști.

Știa, dar așa le place lor, fac conversație. Îmi spune că a vazut în piață o tânără care vorbea singură, tot cu fire de-astea în urechi. Pesemne cineva îi explicase deja. 

Zâmbește complice și dă să coboare. Tărăște toate sacoșele care mă zgâriaseră adineaori, când încercam să mă așez. Salută. Îi urez o zi bună. Îmi spune că zilele ei sunt așa cum sunt. Ale mele să fie bune. Zâmbesc. Bon Jovi, printre firele care stârnesc curiozități vârstnice, zice la fel. 

Anotimp

Dinspre cireșii japonezi
și magnoliile de la Gallia,
spre corcodușii primăverii frumoase,
printre atâția pomi în floare
și atâtea flori în pomi,
dorul a sfârșit răstignit
între caisele coapte
dintr-o grădină la timpul trecut.

Miros

Desculță, de pe cimentul încins din fața casei mă strecor călcând pe vârfuri pământul. Satul românesc de câmpie e tăcut la amiază. Ard tălpile. 

Furtunele sunt întinse pe fiecare rând. Mai sunt urme de aseară, apa a pătruns spre capete gâlgâind prin crăpături. 

Într-o mână - codrul de pâine de țest, cu urme de făină; sare în celălalt pumn. Îmi fac loc printre vrejurile prinse de araci cu zdrențe rămase de la războiul din iarnă. Îmi fac loc sub un cuib umbros de viță, aproape de roșiile dolofane care zac în soare. 

Pământ ud, pământ încins, praf, căldura câmpiei la amiază, mirosul unic al roșiilor culese atunci, pâinea frământată de mâini bătrâne și obosite, atât de bună la gust, sarea grunjoasă nelipsită, zeama pe care încerc să o sorb. 

Plase pline de roșii cu vrej necurățat: mulțumesc, tarabă anonimă dintr-o piață a marelui oraș.