Acasă (și) în Basarabia (I)

La grădinița din Cobani am intrat tăcută, desculță, privind pereții copilăriei mele. 

Pe tanti care ne aducea gogoși cu praf de zahăr nu mai știu cum o chema. Dar chipul ei îmi apare ca și cum ieri ar fi azi. Văd așa bine grădinița de la Crușov! Am închis ochii o clipă. Copila cu rochițe frumoase e de-acum femeie. Tot cu rochițe, uneori codițe și agrafe colorate. Am bătut multe drumuri. Îmi plac enorm creveții și ciocolata fină. Dar nimic nu seamănă la gust cu gogoșile din coșul de răchită și cu ceaiul de mușețel cules tot de noi de pe marginea drumului, băut dimineața cu o bucată de pâine. Sufletul meu e deseori pe acolo, în curtea mică și sălile cu scăunele și măsuțe, în praful satului oltenesc de câmpie. 

La Cobani, pe măsuța joasă, pe scăunel, am mâncat paste delicioase, după o rețetă inventată într-o alimentară anonimă din Hîjdieni. Bucătăreasa zâmbitoare, cu multă blândețe în ochi. ”Dumneavoastră sunteți din România”. ”După grai”. Regret că nu am îmbrățișat-o la plecare. ”Să ne găsim în România cu toții”.

Cu litere mari, pe coli nepretențioase A4, în sala în care copiii Basarabiei își joacă jocul vârstei și al inocenței, scria ”Adio, Grădiniță!”. Am dormit toți, români de toate vârstele, pe jos, în sala în care grupa mare își încetase activitatea și pornea spre un alt început.

Adio, grădiniță din Cobani. Dar, de fapt, bine-am venit!