Brazdele ceaiurilor tale

Când înveți să trăiești de la oamenii care mor,
acoperi dârele ceaiurilor de pe obraz
și surzești zgomotele aprecierilor
și literelor care curg pe net.

Asculți doar sunete ce vin dinspre tine
și lași un loc liber pe un scaun alb
oamenilor care te văd.

Învață să trăiești de la oamenii care mor,
mi-am spus.
Și-am tras lângă mine o cafea și un scaun alb.

Să caut Mazurka

Să caut Mazurka, mi-am zis.
Iubești în ritmuri de Dvořák,
uneori chiar de Chopin.

Atingere moale, dar fermă, de clape,
de piele ascunsă de vânt,
cu ochii închiși, tresărind pe un scaun,
cu Muzica-n vene, cu Muzica-n pleoape,
cu ochii închiși și degete toate.

Și totuși acasă lipsește pianul,
e plin de creioane cu vârf ascuțit.
Mai sigur te-apuci să rescrii și parfumul
cu-atâtea esențe și trupuri ce mișcă
în ritmuri de Dvořák, uneori chiar de Chopin.

Sub Cruce

Nectarinele 

lucesc prin punga de la Mega

în zburătura cu oameni veseli,

masala

și curcuma.

O gură de Borsec

se pune de-a doua 

când spui ce amuzant ar fi 

dacă n-ar fi

și râsetele invadează 

cutiile colorate

care transmit vorbe.

Trecut de amiază

Lamelele afișează cifre șuierând
ca un șarpe
care își dă duhul
din 5 în 5 secunde.

Neagră, tăcută,
femeia își duce sacoșa
pe scaunul ei.
Copilul țipă
și vrea pe motor.

Întorc capul să văd motorul.
Bătrâna e înger sau ce?
E cald și mi-am tot găsit partitura.

Desene

Am desenat toată ziua, pe planșe imense.
Creioanele mele, cu sute, cu gumă, cu chin.
Multă lumină și-o icoană cu ochii senini.
Și perdele din tulle,
obsesivă.
Și-un pantofar ca ăla din poze.

Mai nou colecționez sticle cu etichete care se desprind ușor.
Mica se răsucește în brațe;
de-o vreme împărțim același pahar
pe jumătate plin.

M-aș răsuci un pic printre valuri, cineva mi-a spus că e bine.

Dar nu știu să desenez.

Tablou

Tablou

Și să mâncăm cu-o lingură, mi-ai zis.

și din aceeași farfurie. 

Și somn pe-o scândură de lemn

cu-o pernă rezemată de tăblie.

E Biertan în casa ta, iubite.

și nu se vede-n depărtare.

Vorbim prea mult și ochii dor,

dor degetele de la picioare

și tălpile, urechile mă dor

și palma mea spre palma ta mă doare.

Și să mâncăm cu-o lingură, ți-am zis. 

Dar este doar un fel de-a spune. 

Din Biertan eu văd spre paradis,

din însăși vatra casei plină de tăciune.

*Rochia este Mathilde, iar fotografia este preluată de pe pagina Clotier, nu știu cine a surprins momentul în cadrul SkirtBike.

A treia lună a opta

2012 m-a găsit răvășită. Devastator an. Ochi triști în oglindă și doar intuiție că nu e bine. Dar ce nu e bine, pe ce drum să plec, ce să iau și la ce să renunț - zbatere continuă și răspunsuri neaflate. M-a ajutat un gram intuiția. Și atât. În 2012 scriam despre prima lună a opta. 

August adică. :)

Încep că construiesc. Am un proiect pe termen lung. Folosesc cărămizile bune ce au rămas, mă chinui să elimin resturi și materialul slab. Nu mă voi teme să zugrăvesc în roz sau verde turbat. Pentru că văd că teama de a asuma o părere sau o alegere cu gândul la impactul asupra celorlați lasă urme. Voi pune perdele din tulle moale și fin, să adie vântul și să le înfioare romantic. Acela va fi colțul meu de liniște. Eu voi hotărî cine îl poate și dacă îl poate cumva tulbura. Ferestre largi și lumini multe. Când nu va fi soare să fie alte soluții. Ca parte esențială, voi continua să scriu. :)

Și eram cam așa. 

În a doua lună a opta cerul părea blând. Visasem tulburător. Zbucium printre animale sălbatice, prin labirint, mult noroi, obstacole imposibil de trecut. Și totuși am ajuns într-o poieniță plină de pace și flori. Mă salvasem din jocul trecerii neuitându-mă în trecut. Dintre stânci, Dumnezeu îmi zâmbea. 

Nu știu ce am construit și ce nu din ce îmi propusesem cu un an în urmă. Singura certitudine: am pus perdele din tulle moale și fin. Și vântul chiar le înfioară romantic și odihnitor.

În 2013 scriam despre A doua lună a opta. 

File în calendar fără creion,
întâlniri cu ochi plecați,
vinuri și veniri din multe zări
și aceleași gânduri din luna a opta
fără rost și fără găsiri.

Și, întâmplător, eram așa:

În 2014 trăiesc, din fericire, a treia lună a opta. 

Perdelele sunt tot aici. Încă și eu. 

Într-o joi, la un geam distanță de orașul sufocant, cu Mozart în fundal, aud răspunsuri la întrebări nerostite. Veniri din toate zările au căpătat sens. Gândurile din luna a opta și-au găsit rost. Din oglindă, ochii m-au privit fix. Așa am îndrăznit să îi ridic, ușor, pe ai mei. Oglinda întoarce alți ochi. ”Domnișoară, vă spun ceva.”

Am ghicit, se pare, regula jocului. Mozart continuă. Charon zâmbește. 

Și sunt așa:

(*Mulțumesc Magdei pentru fotografie și Valentinei pentru buchet)

Acasă (și) în Basarabia (II)

De la grădiniță până în clasa a patra am cântat, zi de zi, în picioare, Îmnul României. Nu cred să fie poezie patriotică pe care să nu o fi învățat pe atunci. La școală sau în casa părinților, patriotismul nu era nici religie, nici obișnuință. Era un dat. 

Astăzi mulți blamează dascălii patrioți și lecturile copilăriei. Dumitru Almaș, poeziile lui Goga, Vieru, muzica soților Aldea-Teodorovici ne-au ajutat pe mulți să fim ce suntem. Fără părinți și învățătoarele mele, doamna Tănăsescu și domnișoara Ghergulescu, nevăzute de peste 20 de ani, nu aș fi ajuns să mă simt electrizată de tot ce ține de Țara mea. 

Unionistă sunt de mică. Implicată în diverse activități în afara școlii de prin liceu. Visul meu cel mare nu era să am telefon, ci să ajung la Alba Iulia de 1 Decembrie. Apoi mi-am căutat frații din Basarabia la facultate. Am suferit și multe dezamăgiri. Mulți frați nu erau chiar frați. 

Firește, am ajuns și în Basarabia. Când am trecut Prutul am închis ochii și am înghițit lacrimile. Și din nou am trăit dezamăgiri. Ca puii de români moldoveni care credeau că în România e Raiul, aveam și eu așteptările mele legate de Chișinău, de flacăra românismului. Unele au rămas doar așteptări.

De la plimbări în vacanțe, la marșuri unioniste, la oul meu prețios de la Cahul, la donații de carte, îndrăgit și găzduit basarabeni, am ajuns să îmi petrec o parte din concediu prin satele Moldovei, alături de Tinerii Moldovei și Caravana Trai Mai Bun. Cu ei am trăit și am scris istorie. 

Despre satul românesc de dincolo de Prut am aflat multe bătând drumurile deseori groaznice ale Moldovei, prin nord. Peisaje în fața cărora am tăcut, ca să trăiesc fiecare miime de secundă. Atâta unduire de dealuri și culori, de lanuri de floarea-soarelui! Multe sate! Nu le știu numele și nu le copiez din program. Le asociez însă cu priviri, oameni și trăiri. De la bătrânul știrb născut în România Mare, care îmi spunea mie să fugim de români că sunt țigani bolșevici, la copiii sărmani mâncând acadele, la părinții munciți, la femeile alergând degrabă spre casă, la ceata de bătrâni pe care i-am lăsat dezbătând cu mare gâlceavă Unirea, la tinerii cu priviri profund albastre, întrebătoare, neîncrezătoare și totuși cu speranțe. La femeile care ne-au primit cu ochii în lacrimi, la dascălii care vorbesc o română duioasă, pe care i-am îmbrățișat sufocată. 

Basarabia rurală e satul bunicilor mei. Cu muște, căldură, câini, case cochete și gospodării pline de flori. Gâștele merg în șir la baltă. Vacanțele la bunicii din îndepărtata Oltenie au văzut aceleași gâște, aceleași bălți și cirezi de vite mergând agale după iarbă și la apus, la oră fixă, spre casă.

Într-un sat, o bătrână ne-a primit în curte, ne-a întins un pled pe prispă, ne-a adus un vin de casă cu o bucată de pâine și ne-a ascultat pe fiecare. De unde suntem și de ce umblăm. Suntem din Chișinău, suntem din satele Moldovei, ale Ardealului, ale Țării Românești. Urmarea a fost firească. Romulus i-a declarat senin și inspirat bătrânei: ”În curtea dumneavoastră e toată România Mare!”

Mai apoi, într-o curte de învățați, un primar ne-a numit ”Tinerii României Mari”.

Dacă se mai întreabă cineva ce tot căutăm prin Basarabia, iacă! Umblăm prin Basarabia după Basarabia. Să o aducem acasă.

Acasă (și) în Basarabia (I)

La grădinița din Cobani am intrat tăcută, desculță, privind pereții copilăriei mele. 

Pe tanti care ne aducea gogoși cu praf de zahăr nu mai știu cum o chema. Dar chipul ei îmi apare ca și cum ieri ar fi azi. Văd așa bine grădinița de la Crușov! Am închis ochii o clipă. Copila cu rochițe frumoase e de-acum femeie. Tot cu rochițe, uneori codițe și agrafe colorate. Am bătut multe drumuri. Îmi plac enorm creveții și ciocolata fină. Dar nimic nu seamănă la gust cu gogoșile din coșul de răchită și cu ceaiul de mușețel cules tot de noi de pe marginea drumului, băut dimineața cu o bucată de pâine. Sufletul meu e deseori pe acolo, în curtea mică și sălile cu scăunele și măsuțe, în praful satului oltenesc de câmpie. 

La Cobani, pe măsuța joasă, pe scăunel, am mâncat paste delicioase, după o rețetă inventată într-o alimentară anonimă din Hîjdieni. Bucătăreasa zâmbitoare, cu multă blândețe în ochi. ”Dumneavoastră sunteți din România”. ”După grai”. Regret că nu am îmbrățișat-o la plecare. ”Să ne găsim în România cu toții”.

Cu litere mari, pe coli nepretențioase A4, în sala în care copiii Basarabiei își joacă jocul vârstei și al inocenței, scria ”Adio, Grădiniță!”. Am dormit toți, români de toate vârstele, pe jos, în sala în care grupa mare își încetase activitatea și pornea spre un alt început.

Adio, grădiniță din Cobani. Dar, de fapt, bine-am venit! 

Jumătăți de tren și de cer

Pe șine, trenul curge
din creștetul capului spre bărbie.
Cerul e ca ochii împăratului.
Pe stânga nori de furtună
fulgeră și spulberă vântul.
Pe dreapta nori pufoși
cu multă lumină.
Stânga mea e cândva dreaptă pentru tine.
Ochiul care plânge pentru mine
râde pentru tine.
Însă cerul nu rămâne împărțit de tren.
După beznă vine lumină.
Și ambii ochi ai Împăratului
vor fi senini.

Gânduri

Albertina vorbește suav

despre chestii delicate.

E de rău când o aud.

Pe stradă e senin și plăcut.

Mailul cu alerte zice

că pe 7 mai putem pleca la Rio.

Dacă vrem.

În februarie visez la un oraș

cu nume de ianuarie

unde aș putea ajunge în mai.

Zile departe de mine

Aud cuvinte.
Printre idei și strategii,
doar apropierea e clară.
Dincolo de creion
ochii fotografiază nefocusat.
Prin partiția corectă a ferestrei,
un acoperiș trist și-o coroană
falnică și retezată de geam.
Eu simt că ultimele crengi sunt mai înalte.
Fără ochelari și curaj,
zilele văd doar creioane și ceață.