Desculță, de pe cimentul încins din fața casei mă strecor călcând pe vârfuri pământul. Satul românesc de câmpie e tăcut la amiază. Ard tălpile.
Furtunele sunt întinse pe fiecare rând. Mai sunt urme de aseară, apa a pătruns spre capete gâlgâind prin crăpături.
Într-o mână - codrul de pâine de țest, cu urme de făină; sare în celălalt pumn. Îmi fac loc printre vrejurile prinse de araci cu zdrențe rămase de la războiul din iarnă. Îmi fac loc sub un cuib umbros de viță, aproape de roșiile dolofane care zac în soare.
Pământ ud, pământ încins, praf, căldura câmpiei la amiază, mirosul unic al roșiilor culese atunci, pâinea frământată de mâini bătrâne și obosite, atât de bună la gust, sarea grunjoasă nelipsită, zeama pe care încerc să o sorb.
Plase pline de roșii cu vrej necurățat: mulțumesc, tarabă anonimă dintr-o piață a marelui oraș.