Prada din Prado

       
         Ajunsesem la Prado fără hartă și fără scop. Nu am zăbovit prea mult printre culori trecute. Afară mă aștepta soarele. Literele curgeau firesc din vârful creionului. Carnețelul roșu din Museo del Prado îmi devenea tovarăș tăcut.

Azi (3)

Alerg zgribulită, cu haina în vânt și tocuri micuțe prin boabe mari de ploaie. Nici nu mai știu ce zi e.

Cenușiu și un strop de albastru. Printre gene miros zăpada de dincolo de orașul cu surprize, petrol și gaze. Pe undeva încă e iarnă. 

”Bună dimineața!” ”Bună dimineața.” Tăcere. Și câte un zâmbet în loc de multe cuvinte.

Pe străzile cu nume de voievozi vine primăvara și plutesc în albastru. 

Azi (2)

Vântul bate cu flori de corcoduș. Ating și cad. Mersul prin București devine problematic. Cum să mergi bătut de flori de corcoduș, cu grijă să nu le strivești sub călcâi?

Sunt într-o rochie din catifea verde. Sub cireși, corcoduși, sălcii, vânt, nori. Și o notă pe un portativ. Nicicând norii nu au fost așa de frumoși, nu găsești?

Azi (1)

În căutarea unui stilou. ”Pentru școală?” Zâmbesc fermecată de sub bucle, sub povara rucsacului verde din Kehl, de acum sute de ani. 

Vântul îmi încurcă grav părul, simt nisipul pe buze și boabe răzlețe de ploaie. Oameni grăbiți. Caminar sub un corcoduș copleșit de flori și miresme. E timp pentru tot. Pe unde îți sunt ochii vioi?  

A treia lună a opta

2012 m-a găsit răvășită. Devastator an. Ochi triști în oglindă și doar intuiție că nu e bine. Dar ce nu e bine, pe ce drum să plec, ce să iau și la ce să renunț - zbatere continuă și răspunsuri neaflate. M-a ajutat un gram intuiția. Și atât. În 2012 scriam despre prima lună a opta. 

August adică. :)

Încep că construiesc. Am un proiect pe termen lung. Folosesc cărămizile bune ce au rămas, mă chinui să elimin resturi și materialul slab. Nu mă voi teme să zugrăvesc în roz sau verde turbat. Pentru că văd că teama de a asuma o părere sau o alegere cu gândul la impactul asupra celorlați lasă urme. Voi pune perdele din tulle moale și fin, să adie vântul și să le înfioare romantic. Acela va fi colțul meu de liniște. Eu voi hotărî cine îl poate și dacă îl poate cumva tulbura. Ferestre largi și lumini multe. Când nu va fi soare să fie alte soluții. Ca parte esențială, voi continua să scriu. :)

Și eram cam așa. 

În a doua lună a opta cerul părea blând. Visasem tulburător. Zbucium printre animale sălbatice, prin labirint, mult noroi, obstacole imposibil de trecut. Și totuși am ajuns într-o poieniță plină de pace și flori. Mă salvasem din jocul trecerii neuitându-mă în trecut. Dintre stânci, Dumnezeu îmi zâmbea. 

Nu știu ce am construit și ce nu din ce îmi propusesem cu un an în urmă. Singura certitudine: am pus perdele din tulle moale și fin. Și vântul chiar le înfioară romantic și odihnitor.

În 2013 scriam despre A doua lună a opta. 

File în calendar fără creion,
întâlniri cu ochi plecați,
vinuri și veniri din multe zări
și aceleași gânduri din luna a opta
fără rost și fără găsiri.

Și, întâmplător, eram așa:

În 2014 trăiesc, din fericire, a treia lună a opta. 

Perdelele sunt tot aici. Încă și eu. 

Într-o joi, la un geam distanță de orașul sufocant, cu Mozart în fundal, aud răspunsuri la întrebări nerostite. Veniri din toate zările au căpătat sens. Gândurile din luna a opta și-au găsit rost. Din oglindă, ochii m-au privit fix. Așa am îndrăznit să îi ridic, ușor, pe ai mei. Oglinda întoarce alți ochi. ”Domnișoară, vă spun ceva.”

Am ghicit, se pare, regula jocului. Mozart continuă. Charon zâmbește. 

Și sunt așa:

(*Mulțumesc Magdei pentru fotografie și Valentinei pentru buchet)

Acasă (și) în Basarabia (II)

De la grădiniță până în clasa a patra am cântat, zi de zi, în picioare, Îmnul României. Nu cred să fie poezie patriotică pe care să nu o fi învățat pe atunci. La școală sau în casa părinților, patriotismul nu era nici religie, nici obișnuință. Era un dat. 

Astăzi mulți blamează dascălii patrioți și lecturile copilăriei. Dumitru Almaș, poeziile lui Goga, Vieru, muzica soților Aldea-Teodorovici ne-au ajutat pe mulți să fim ce suntem. Fără părinți și învățătoarele mele, doamna Tănăsescu și domnișoara Ghergulescu, nevăzute de peste 20 de ani, nu aș fi ajuns să mă simt electrizată de tot ce ține de Țara mea. 

Unionistă sunt de mică. Implicată în diverse activități în afara școlii de prin liceu. Visul meu cel mare nu era să am telefon, ci să ajung la Alba Iulia de 1 Decembrie. Apoi mi-am căutat frații din Basarabia la facultate. Am suferit și multe dezamăgiri. Mulți frați nu erau chiar frați. 

Firește, am ajuns și în Basarabia. Când am trecut Prutul am închis ochii și am înghițit lacrimile. Și din nou am trăit dezamăgiri. Ca puii de români moldoveni care credeau că în România e Raiul, aveam și eu așteptările mele legate de Chișinău, de flacăra românismului. Unele au rămas doar așteptări.

De la plimbări în vacanțe, la marșuri unioniste, la oul meu prețios de la Cahul, la donații de carte, îndrăgit și găzduit basarabeni, am ajuns să îmi petrec o parte din concediu prin satele Moldovei, alături de Tinerii Moldovei și Caravana Trai Mai Bun. Cu ei am trăit și am scris istorie. 

Despre satul românesc de dincolo de Prut am aflat multe bătând drumurile deseori groaznice ale Moldovei, prin nord. Peisaje în fața cărora am tăcut, ca să trăiesc fiecare miime de secundă. Atâta unduire de dealuri și culori, de lanuri de floarea-soarelui! Multe sate! Nu le știu numele și nu le copiez din program. Le asociez însă cu priviri, oameni și trăiri. De la bătrânul știrb născut în România Mare, care îmi spunea mie să fugim de români că sunt țigani bolșevici, la copiii sărmani mâncând acadele, la părinții munciți, la femeile alergând degrabă spre casă, la ceata de bătrâni pe care i-am lăsat dezbătând cu mare gâlceavă Unirea, la tinerii cu priviri profund albastre, întrebătoare, neîncrezătoare și totuși cu speranțe. La femeile care ne-au primit cu ochii în lacrimi, la dascălii care vorbesc o română duioasă, pe care i-am îmbrățișat sufocată. 

Basarabia rurală e satul bunicilor mei. Cu muște, căldură, câini, case cochete și gospodării pline de flori. Gâștele merg în șir la baltă. Vacanțele la bunicii din îndepărtata Oltenie au văzut aceleași gâște, aceleași bălți și cirezi de vite mergând agale după iarbă și la apus, la oră fixă, spre casă.

Într-un sat, o bătrână ne-a primit în curte, ne-a întins un pled pe prispă, ne-a adus un vin de casă cu o bucată de pâine și ne-a ascultat pe fiecare. De unde suntem și de ce umblăm. Suntem din Chișinău, suntem din satele Moldovei, ale Ardealului, ale Țării Românești. Urmarea a fost firească. Romulus i-a declarat senin și inspirat bătrânei: ”În curtea dumneavoastră e toată România Mare!”

Mai apoi, într-o curte de învățați, un primar ne-a numit ”Tinerii României Mari”.

Dacă se mai întreabă cineva ce tot căutăm prin Basarabia, iacă! Umblăm prin Basarabia după Basarabia. Să o aducem acasă.

Acasă (și) în Basarabia (I)

La grădinița din Cobani am intrat tăcută, desculță, privind pereții copilăriei mele. 

Pe tanti care ne aducea gogoși cu praf de zahăr nu mai știu cum o chema. Dar chipul ei îmi apare ca și cum ieri ar fi azi. Văd așa bine grădinița de la Crușov! Am închis ochii o clipă. Copila cu rochițe frumoase e de-acum femeie. Tot cu rochițe, uneori codițe și agrafe colorate. Am bătut multe drumuri. Îmi plac enorm creveții și ciocolata fină. Dar nimic nu seamănă la gust cu gogoșile din coșul de răchită și cu ceaiul de mușețel cules tot de noi de pe marginea drumului, băut dimineața cu o bucată de pâine. Sufletul meu e deseori pe acolo, în curtea mică și sălile cu scăunele și măsuțe, în praful satului oltenesc de câmpie. 

La Cobani, pe măsuța joasă, pe scăunel, am mâncat paste delicioase, după o rețetă inventată într-o alimentară anonimă din Hîjdieni. Bucătăreasa zâmbitoare, cu multă blândețe în ochi. ”Dumneavoastră sunteți din România”. ”După grai”. Regret că nu am îmbrățișat-o la plecare. ”Să ne găsim în România cu toții”.

Cu litere mari, pe coli nepretențioase A4, în sala în care copiii Basarabiei își joacă jocul vârstei și al inocenței, scria ”Adio, Grădiniță!”. Am dormit toți, români de toate vârstele, pe jos, în sala în care grupa mare își încetase activitatea și pornea spre un alt început.

Adio, grădiniță din Cobani. Dar, de fapt, bine-am venit! 

Minute de vorbă

"Acum se grăbește, cu lumea pe scări. Când nu e nimeni stă mai mult." 

O aud. Adaugă:

”A, nu auziți ce spun că aveți alea în urechi.” 

Ba da. Scot căștile. Mă întreabă dacă ascult radio sau am un telefon. Telefon. Muzică la telefon. ”Bun, dar cum vă înțelegeți dacă vă suna, dacă telefonul nu e?” (Telefonul nu se vede, doar firul).

Îi arăt microfonul, îi spun de căști.

Știa, dar așa le place lor, fac conversație. Îmi spune că a vazut în piață o tânără care vorbea singură, tot cu fire de-astea în urechi. Pesemne cineva îi explicase deja. 

Zâmbește complice și dă să coboare. Tărăște toate sacoșele care mă zgâriaseră adineaori, când încercam să mă așez. Salută. Îi urez o zi bună. Îmi spune că zilele ei sunt așa cum sunt. Ale mele să fie bune. Zâmbesc. Bon Jovi, printre firele care stârnesc curiozități vârstnice, zice la fel. 

Miros

Desculță, de pe cimentul încins din fața casei mă strecor călcând pe vârfuri pământul. Satul românesc de câmpie e tăcut la amiază. Ard tălpile. 

Furtunele sunt întinse pe fiecare rând. Mai sunt urme de aseară, apa a pătruns spre capete gâlgâind prin crăpături. 

Într-o mână - codrul de pâine de țest, cu urme de făină; sare în celălalt pumn. Îmi fac loc printre vrejurile prinse de araci cu zdrențe rămase de la războiul din iarnă. Îmi fac loc sub un cuib umbros de viță, aproape de roșiile dolofane care zac în soare. 

Pământ ud, pământ încins, praf, căldura câmpiei la amiază, mirosul unic al roșiilor culese atunci, pâinea frământată de mâini bătrâne și obosite, atât de bună la gust, sarea grunjoasă nelipsită, zeama pe care încerc să o sorb. 

Plase pline de roșii cu vrej necurățat: mulțumesc, tarabă anonimă dintr-o piață a marelui oraș.

Pălăria de azi

Pactul de la ceas de seară. Grijile rămân pe străzile cu nume de capitale și atât.

Un pahar de vin roșu, veselie și o vioară. Dinspre munte vine vânt rece. Merg des spre muntele cu zăpadă sau marea înghețată și fascinant de tulburată. Chestiuni avocățești. Tânăr, însă, gândul îmi zboară la păduri nesfârșite și apă de izvor. La zvâcnetul unic când dincolo de zare se unduiesc valuri, la mirosul apei sărate, adulmecat dincolo de geamurile lăsate în viteza mașinii. Trăire unică, de dincolo de iarna grea și primăvara repezită, alergând nebunește spre prima plajă.

O pălărie amețitor de liberă, bătăi de inimă la ceas de seară, dincolo de străzile cu nume de capitale. Clipa când, în frig și februarie, îmi trebuie o pălărie așa.

Mamaie și Tita. Ceilalți bunici

Bunica este, simplu, "mamaia de la Vișina". Bunicul este "Tita". Când am terminat gânguritul și cuvintele au căpătat sens, Tita era deja în dicționar. Dicționarul familiei, al rudelor, al vecinilor și al sătenilor cale de zece linii și trei generații, de la vie la marginea satului, spre orașul cu faleză și drum fără pulbere.

Mamaia e veselă, slabă moartă, plină de energie și comentarii acide. Tita e blajin, rotunjor, comod și plin de vorbe de duh. Îl iubește tot satul. Îl iubesc mai ales copiii pentru care încă mai cumpără pufarine și ciocolată. În casa lor au trăit o vreme doi nepoți și în vacanțe încă doi. Adică trei nepoate și un nepot și cele mai frumoase vacanțe.

Mamaia a învățat-o pe cea mai mică dintre noi să meargă. Chemată cu un strugure copt, bosumfliciul răsfățat a făcut primii pași, de la colțul casei până în brațele bunicii sufocate de drag. Tot cu ea a rostit primele cuvinte, într-o oltenească perfectă. 

Casa bunicilor e lângă cimitir și are un pod. Podul casei, adică. În pod sunt mulți saci. Mulți. În ei sunt povești. Iar poveștile încep când afară e beznă și cineva desface baierele sacilor. 

Ani în șir așteptam cuminți să auzim, tainic: "nu pot, tită, baierele sunt legate. Ca să vă spun povești trebuie desfăcute". De multe ori Tita avea nevoie și de chef. Cheful era de obicei după ușă, ascuns bine de mamaia: o licoare din struguri storși. 

Cu doi nepoți pe un braț și ceilalți pe brațul rămas liber, serile începeau cu "a fost odată ca niciodată" și se terminau cu patru perechi de pleoape pâlpâinde. Luptele cu zmeii, cotoroanțele, albina plecată până la cotul Donului și întoarsă cu un nuc crescut la ceafă, iepurele care tăia lucerna cu secera în gură, turtițele mâncate de vulpi șirete, povestea porcului, aceleași istorisiri spuse de zeci de ori și cu același farmec.  

Ziua sacii erau închiși la loc. Cheful era ascuns bine de ochi iscoditori. Dimineața începea cu prima întrecere: cine bea mai mult lapte. Apoi nepoții alergau până la vie, de la vie, printre baloții de paie, adunau moșmoane și se întreceau în activități pedepsibile. La amiază a doua întrecere: cine mănâncă mai multe perișoare din cea mai bună ciorbă! Înainte de masă, la masă și după masă porții triple de cel mai sănătos râs. Cu motiv și fără. Cel mai des fără. 

Într-o seară, peste timp, în pragul ritualului, am făcut ochii mari. Un cap blond și creț de pe brațul stâng ne-a spus adevărul. Nimeni nu desface baierele sacilor. Sacii cu povești nu există. Am fost mințiți. Triști, a doua zi am urcat în pod. Era cald și nu mai știu... Cred că am crescut. 

Astăzi bunicii plâng când le trecem pragul. Se tachinează mereu. Sunt neschimbați. Tita o provoacă pe mamaia.

"Asta Bătrână nu mă lasă deloc, toată ziua mă ceartă."  Mamaie se încruntă, nu îi place să o facă bătrână.

"Tită, matale cum ești, nu ești bătrân?"

"Eu sunt făcut Demult!"

Astăzi bunicii sunt singuri. O nepoată le-a adus în vizită un strănepot. Alți doi abia au pornit în viață și sunt întrebați în șoaptă când au de gând să aducă la gura sobei ceva mic. De ultima nepoată, bosumfliciul astăzi mare, întreabă mereu când se mărită.

Atât mai vor. Să ne vadă pe toți, astăzi mari, că ne ducem copiii în căsuța cu pod de lângă cimitir, pentru alți struguri, alt lapte, alte perișoare, alți saci desfăcuți în pod și aceleași povești.

Gânduri din luna a opta

August adică. :)

Încep că construiesc. Am un proiect pe termen lung. Folosesc cărămizile bune ce au rămas, mă chinui să elimin resturi și materialul slab. Nu mă voi teme să zugrăvesc în roz sau verde turbat. Pentru că văd că teama de a asuma o părere sau o alegere cu gândul la impactul asupra celorlați lasă urme. Voi pune perdele din tul moale și fin, să adie vântul și să le înfioare romantic. Acela va fi colțul meu de liniște. Eu voi hotărî cine îl poate și dacă îl poate cumva tulbura. Ferestre largi și lumini multe. Când nu va fi soare să fie alte soluții. Ca parte esențială, voi continua să scriu. :)

Bunicii, adică mamaie și tataie (1)

Copil fiind, am aflat multe.

Am descoperit cuvântul magic "bunica" abia când am început să citesc. Fascinată de același Teodoreanu, am sorbit "Ulița copilăriei" și "În casa bunicilor" în fiecare vacanță de vară și de iarnă. Copil desculț în țărâna de pe linie, cu zgârieturi pe picioare și semne de la altele mai vechi, am fost iremediabil captivată de celălalt stil de viață. Total opus. 

Oamenii cu părul alb din povești se numeau "Bunicul și Bunica". Erau blânzi și înțelepți, citeau, își făceau siesta și în general orice altceva în afară de ce vedeam în jurul meu.

Bunicii din povești miroseau mereu a parfum, aveau mâinile moi, catifelate, rochii și costume din altă lume, pisici care torceau leneș pe fotoliu, fără să fie izgonite, borcane pline de dulceață de nuci și trandafiri, cutii pline de ciocolată, îți respectau tabieturile, păreau lipsiți de griji și cu totul împliniți.

Minunații bunici din povești primeau prietenii de joc ai nepoților la o limonadă rece, întindeau pături în livezi sau organizau mese delicioase în foișor. 

Măcar o vară am fost sigur supărată că bunicii mei erau doar "mamaie și tataie". Aveau mâinile crăpate de atâta muncă, aspre și obosite. Singurele dulciuri apăreau la pomenile celor duși din familie, sub formă de eugenii sau napolitane. Deseori ne întâlneam doar seara târziu, la masă, după arșița de la câmp și grija permanentă că plouă înainte de recoltă, că e prea cald și ia foc miriștea, că a crescut iarba la vie și păsările au ciugulit strugurii.

Siesta nu a existat în vocabularul familiei. Tocmai de aceea mă fascina. Părea o activitate de dincolo de lume, ceva cu totul special. Când am aflat ce înseamnă am ridicat din umeri, dezamăgită. Mamaie și tataie nu erau acasă niciodată la prânz.

Într-o zi i-am însoțit la câmp. Am mâncat la amiază la umbra căruței noastre, pe niște pături groase, care înțepau teribil. Toată suflarea a băut apă dintr-un bidon alb, din care știu că beau și ciobanii la care merg și acum după lapte de oaie. Ouă fierte, ceapă, brânză sărată, sărată, roșii, castraveți, pâine de la țest, făcută de Maica și din nou apă. Și apoi odihnă la aceeași umbră, lângă căruță. Până seara s-a muncit continuu. Ajunși acasă, rupți de oboseală, arsă de soare și cu ușoară temperatură, ne-am bucurat de un codru de pâine cu brânză sărată și roșii din grădină, cu același miros amețitor de vrej și am adormit. Nu mai era vreme de nimic altceva.

Copil fiind, am aflat multe. Mamaie și Tataie nu sunt unici. Ca ei sunt mulți alții în câmpia română. Muncesc din greu, se îngrijesc de bătătură, de câmp, de vie, de oi și ciobanii lor, merg la câmp în soare, se odihnesc la umbră sub căruțe și trăiesc mai degrabă primitiv. Mâinile lor arse, aspre și crăpate aduc și acum pâine în casă. După o vară oarecare de mâhnire că bunicii mei nu sunt ca în cărți, am zâmbit.

Mamaie și Tataie nu pot semăna bunicilor din poveștile de demult. Viața lor întreagă este o poveste!

Cine este Maica

Am cunoscut-o târziu, totuşi. În primele amintiri era o mână de om, corpul drept şi ochii mici. S-a făcut tot mai mică, ochii scăpărători şi mult adusă de spate.

Câţiva ani m-a ţinut pe lângă ea la vatră, am privit cum se coace pâinea în ţest, am mâncat lapte de oaie cu zahăr şi cacao dis-de-dimineaţă şi am crezut că e nemuritoare.

Nu a învăţat niciodată leii noi şi din cauza asta  în capul meu era mereu învălmăşeală de cifre. A ţinut bancnote vechi într-un frigider și mai vechi, în care deseori mai găseam câte o bucată de ceva dulce, cârpe de şters praful, prosoape "bune" şi miros închis. Într-o zi cineva a certat-o. Tataie sigur nu a fost mulţumit. El e un fel de J.R. din Dallas şi acum! Sutele păstrate cu sfinţenie pentru zile negre ajungeau pentru o eugenie.

Când am crescut şi petreceam parte din vacanţe în casa mare şi rece a bunicilor paterni, cu pod misterios şi vecini gălăgioşi, am devenit ajutor de nădejde. Renunţasem să mai spăl raţele pline de mălai cu furtunul lăsat nesupravegheat de adulţi, nu mai stăteam nici pe gard în aşteptarea tovarăşilor de joacă. Descopeream tainele vetrei în care atâtea generaţii de femei găteau pentru patriarhala familie P. De acum nu mai era o surpriză că la prânz şi seara la noi se mânca bine. În zilele oribile de vară, însă, uitam de mâncare şi de tot şi fugeam în refugiul de la umbră cu nelipsitele sacoşele de cărţi.

În zilele acelea îmi ducea mult grija. 

"Miriniţă, maică, ţie nu ţi-e foame?"

"Ai, Maică, tu mai mănânci azi?"

"Ai, Mirină, da' tu de mâncat când mănânci?"

Întrebări urmate de răspunsul invariabil: "nu-mi e foame, lasă-mă să citesc!" 

Târziu, într-o altă vacanţă, am înţeles că era bătrână. "Maică, ţi-e foame? Vrei să mâncăm?" Când mi-a răspuns, am ştiut că toată grija ei nu era îndreptată spre mine, nu mai eram copil să nu ştiu când şi dacă vreau să mănânc. Era un pretext să mă ridice din pat, să îi fac ceva bun şi să stăm amândouă la masă. Ceilalţi ai casei aveau mereu alte griji.

Îi plăcea mult cafeaua, nu mânca salată boeuf pentru că arăta ciudat amestecul, aştepta ca un copil dulciurile, "ciucalata" să îi mai treacă usturimea gurii şi în general tot ce era bun şi adus de noi. Lua nasturi să îi treacă durerile bătrâneţii şi de fiecare dată se vindeca miraculos de  picioare chiar dacă lua dicarbocalm. Să fie nasturi aduşi de copii şi vindecarea venea imediat!

Pe la 90 de ani spăla de mână într-o albie de lemn cumpărată din bâlci, cu săpun care mirosea a leşie, făcut de ea în faţa casei, spaţiu atemporal denumit regal "în bătătură". De 10 ani se plângea că o ustură limba şi că nu mai vede să bage aţă în ac să coasă, deşi o făcea foarte bine şi de fiecare dată fără ajutor. Ea era mereu acolo, neschimbată, comentând că rudele care mureau pe capete, infinit mai tinere ca ea, erau de fapt bătrâne. 

Acum ceva vreme, cu stare febrilă, am insistat inexplicabil să mergem să o vedem. A fost singura dată în toată existenţa ei când nu a cerut medicamente, nu ne-a rugat să îi scriem sau să o sunăm la plecare. A reunit familia într-o cameră călduroasă, a stat în capătul mesei, locul de seamă al familiei, cu ochii mai strălucitori ca niciodată, m-a cercetat de răceală şi m-a ţinut în poală, pe podul din faţa curţii, la plecare. 

Era un noroi de martie cum rar am văzut. Cumva, în toată viaţa de până atunci mi se părea firesc ca ea să existe, de fapt să fie veşnică. Soţul ei, deşi avea un nume, să fie numit Tica. Ei doi, Maica şi Tica, să fie şi punct.

Aşezată în poala ei, pe podul de piatră din faţa curţii, am realizat crunt că avea trena bătrâneţii atât de lungă... Într-o zi, curând de la ultima vizită, a obosit să o mai ducă şi a plecat. 

Maica a fost străbunica Miriniţei. Şi amintirea de nepreţuit a Mirinei.

Cine mi-a spus Miriniţa

Nu ştiu cum mi s-a ales numele. Dar în ziua când am început să aud şi să înţeleg că unele lucruri se spun mai calm şi alte lucruri se strigă, iar lucrurile care se strigă se mai şi mişcă şi răspund la chemări, am priceput că eu eram strigată Miriniţa. 

Până nu a mai fost mi-a spus doar aşa. Când am mai crescut şi când era rost de dojană deveneam Mirina. Şi niciodată nu m-a chemat cu numele ştiut de toţi şi ales nu ştiu cum şi de ce.

Miriniţă îmi spunea Maica.

Pentru că teii miros ameţitor

Cândva, demult, când eram tânără şi zâmbeam mult, scriam pe foi veline şi îmi plăcea să urmăresc cum curg literele din vârful creionului, ca în romanele lui Teodoreanu. Nu ştiu cum scriau personajele lui, dar mereu mi-am închipuit că scriu la fel.

Denumisem caietul de însemnări "Scrieri nealese". Aşa avea să se numească prima mea carte. Evident, peste tot în casă zăceau Scrierile alese ale clasicilor. 

Am scris mult până într-o zi când parcă nu mai eram tânără şi nici nu mai zâmbeam. Mi-am regăsit caietele cu foi albe şi scris caligrafic şi am surâs. De ce am încetat să scriu? Pentru că uitasem să fiu tânără, să mă îndrăgostesc, să zâmbesc. Caietul cu foi albe, albe, îl am undeva în dreapta. Creionul e ascuţit şi literele curg vesele. Iar partea văzută apare pe un blog. Blogul meu. :)