Brazdele ceaiurilor tale

Când înveți să trăiești de la oamenii care mor,
acoperi dârele ceaiurilor de pe obraz
și surzești zgomotele aprecierilor
și literelor care curg pe net.

Asculți doar sunete ce vin dinspre tine
și lași un loc liber pe un scaun alb
oamenilor care te văd.

Învață să trăiești de la oamenii care mor,
mi-am spus.
Și-am tras lângă mine o cafea și un scaun alb.

Zile departe de mine

Aud cuvinte.
Printre idei și strategii,
doar apropierea e clară.
Dincolo de creion
ochii fotografiază nefocusat.
Prin partiția corectă a ferestrei,
un acoperiș trist și-o coroană
falnică și retezată de geam.
Eu simt că ultimele crengi sunt mai înalte.
Fără ochelari și curaj,
zilele văd doar creioane și ceață.

Pălăria de azi

Pactul de la ceas de seară. Grijile rămân pe străzile cu nume de capitale și atât.

Un pahar de vin roșu, veselie și o vioară. Dinspre munte vine vânt rece. Merg des spre muntele cu zăpadă sau marea înghețată și fascinant de tulburată. Chestiuni avocățești. Tânăr, însă, gândul îmi zboară la păduri nesfârșite și apă de izvor. La zvâcnetul unic când dincolo de zare se unduiesc valuri, la mirosul apei sărate, adulmecat dincolo de geamurile lăsate în viteza mașinii. Trăire unică, de dincolo de iarna grea și primăvara repezită, alergând nebunește spre prima plajă.

O pălărie amețitor de liberă, bătăi de inimă la ceas de seară, dincolo de străzile cu nume de capitale. Clipa când, în frig și februarie, îmi trebuie o pălărie așa.