Brazdele ceaiurilor tale

Când înveți să trăiești de la oamenii care mor,
acoperi dârele ceaiurilor de pe obraz
și surzești zgomotele aprecierilor
și literelor care curg pe net.

Asculți doar sunete ce vin dinspre tine
și lași un loc liber pe un scaun alb
oamenilor care te văd.

Învață să trăiești de la oamenii care mor,
mi-am spus.
Și-am tras lângă mine o cafea și un scaun alb.

Cine mi-a spus Miriniţa

Nu ştiu cum mi s-a ales numele. Dar în ziua când am început să aud şi să înţeleg că unele lucruri se spun mai calm şi alte lucruri se strigă, iar lucrurile care se strigă se mai şi mişcă şi răspund la chemări, am priceput că eu eram strigată Miriniţa. 

Până nu a mai fost mi-a spus doar aşa. Când am mai crescut şi când era rost de dojană deveneam Mirina. Şi niciodată nu m-a chemat cu numele ştiut de toţi şi ales nu ştiu cum şi de ce.

Miriniţă îmi spunea Maica.

Cine este Miriniţa

Miriniţa am fost eu. Din primele zile ale iernii geroase în care m-am născut până la jumătatea lui martie dintr-un an, nici nu mai ştiu care. Am fost Miriniţa în cei mai frumoşi, calzi şi calmi ani ai vieţii mele.

Când prin luna mai mâncam din strachină de lut apă cu zahăr şi oţet cu lingura mică făcută din ceapă verde din grădină.

Sau când pâinea caldă de la brutărie şi rahatul colorat scos din colţuri misterioase erau hrana de toată ziua a copilului cu ochii râzând de drag şi voie bună.

Sau când purtam rochiile din materiale groase şi bătrîne, în culori închise şi flori ici-colea, făcute cu ochii din ce în ce mai stinşi de Benonica de la marginea satului.

Tot Miriniţa am fost şi pe vremea vacanţelor de vară, citind în camera din pod, întreruptă doar de veşnica întrebare dacă nu cumva îmi e foame.

Pe vremea când mâncam corcoduşe, caise şi prune crude, roşii cărnoase cu miros de vrej direct din grădină, cu sare deloc fină şi codrul de pâine nelipsit.

Sau când şcoala începea cu aceleaşi degete negre de la nucile sparte cu pietre pe trotuarul zdrelit din faţa casei şi dorul nebun după serbările improvizate pe uliţa plină de praf, denumită simplu "linie". Pe linie, unde jucam fotbal, ne jucam "de-a pitulata" cu grupul de copii de pe alte linii, până oboseau mamaie şi tataie şi decretau că am obosit noi şi mergeam la somn.

Şi după o vreme am devenit Mirina.

Pentru că teii miros ameţitor

Cândva, demult, când eram tânără şi zâmbeam mult, scriam pe foi veline şi îmi plăcea să urmăresc cum curg literele din vârful creionului, ca în romanele lui Teodoreanu. Nu ştiu cum scriau personajele lui, dar mereu mi-am închipuit că scriu la fel.

Denumisem caietul de însemnări "Scrieri nealese". Aşa avea să se numească prima mea carte. Evident, peste tot în casă zăceau Scrierile alese ale clasicilor. 

Am scris mult până într-o zi când parcă nu mai eram tânără şi nici nu mai zâmbeam. Mi-am regăsit caietele cu foi albe şi scris caligrafic şi am surâs. De ce am încetat să scriu? Pentru că uitasem să fiu tânără, să mă îndrăgostesc, să zâmbesc. Caietul cu foi albe, albe, îl am undeva în dreapta. Creionul e ascuţit şi literele curg vesele. Iar partea văzută apare pe un blog. Blogul meu. :)