Mutare în casă nouă

Am mutat cam tot ce mi-a plăcut din ce am scris și mă pregătesc de noi postări.

AICI. 

Zile aproape de mine

      Mă privesc, peste ani, în Chișinăul pe care l-am cunoscut cenușiu și speriat. Fereastra e imensă, cât un perete întreg. Sub zăpadă și de sub aburii răzleți orașul pare cuminte și încremenit. Aceleași dealuri, blocuri și rutiere bătrâne. De la etajul 10, în zare, cerul se vede intens și senin. Văd dincolo de ultimele clădiri, spre colinele ce se ridică și coboară lin, ca tot relieful Moldovei. 

        Totul e o chestiune de timp. Teama, regresul, viața, evoluția, iubirea, curajul, hotărârea, moartea. Te poți opune. Universul te poate trage cu putere înainte. Vei fi târât, răsucit, învârtit, lovit de crengi, zdrelit de scoici și nisip, scufundat în ocean, nins, pustiit de vânt, înghețat. În final vom ajunge la etajul următor. Nu e musai să fie într-o zi cu soare. Nu trebuie să fie primăvară. Poate fi ger năprasnic. Poate plouă în ziua aceea. Pentru ochii care văd dincolo de zid, pentru sufletul ce recunoaște pacea va fi senin.

         Orașul a crescut și el. Bate vântul, fix ca în celălalt mare oraș românesc. Frigul e tot pătrunzător. Știu zilele de demult. Îmi torn un ceai și mă izbesc cifrele din agendă. După 10 ani, etajul 10. După zile calde și zile pustii, mă găsesc aproape de mine în orașul crescut și curajos. 

Azi (4)

Ca într-o pictură de Mucha,
cu brațe lungi
ce se transformă în crengi,
rădăcini,

Între mine și tine

Mi-ai scris să te-ascult
purtând perle cât mai aproape
de vene, să-mi simți pulsul,
purtând rujul luat cu tine
în ziua aceea la fel ca ziua de azi.

Suflet fără timp

Și într-o zi

sufletul 

nu a mai avut timp.

Prada din Prado

       
         Ajunsesem la Prado fără hartă și fără scop. Nu am zăbovit prea mult printre culori trecute. Afară mă aștepta soarele. Literele curgeau firesc din vârful creionului. Carnețelul roșu din Museo del Prado îmi devenea tovarăș tăcut.

Unde se contopesc ape

Conjugă verbul a mângâia
pe brațul meu drept,
rostogolește cuvinte spre palme,
ascultă-mi pulsul
și mai ales tăcerea.

Lună plină

Sunt seri în care 
Luna pare un emoticon ștrengar, 
cu zâmbet nepotolit și ochii scăpărând, 
ca fața mea când mă gândesc la tine, 
rotundă și senină.

Cratere în tinerețe

Mi-a curs mult timp.
Am cratere în tinerețe,
semne ale miliardelor de secunde
care s-au grăbit
să-și unească puterile
spre a crea ore, zile, săptămâni
luni și ani trecuți.

Cât timp a curs!
Sunt cratere în scoarța planetei,
în păturile de culori nehotărâte ale cerului,
în potecile bătute ce duc spre Sfârșit.

Cât timp ne curge!
Mie, finit și fărâmă.
Ție, infinit și Tot!

Azi (3)

Alerg zgribulită, cu haina în vânt și tocuri micuțe prin boabe mari de ploaie. Nici nu mai știu ce zi e.

Cenușiu și un strop de albastru. Printre gene miros zăpada de dincolo de orașul cu surprize, petrol și gaze. Pe undeva încă e iarnă. 

”Bună dimineața!” ”Bună dimineața.” Tăcere. Și câte un zâmbet în loc de multe cuvinte.

Pe străzile cu nume de voievozi vine primăvara și plutesc în albastru. 

Azi (2)

Vântul bate cu flori de corcoduș. Ating și cad. Mersul prin București devine problematic. Cum să mergi bătut de flori de corcoduș, cu grijă să nu le strivești sub călcâi?

Sunt într-o rochie din catifea verde. Sub cireși, corcoduși, sălcii, vânt, nori. Și o notă pe un portativ. Nicicând norii nu au fost așa de frumoși, nu găsești?

Azi (1)

În căutarea unui stilou. ”Pentru școală?” Zâmbesc fermecată de sub bucle, sub povara rucsacului verde din Kehl, de acum sute de ani. 

Vântul îmi încurcă grav părul, simt nisipul pe buze și boabe răzlețe de ploaie. Oameni grăbiți. Caminar sub un corcoduș copleșit de flori și miresme. E timp pentru tot. Pe unde îți sunt ochii vioi?  

Brazdele ceaiurilor tale

Când înveți să trăiești de la oamenii care mor,
acoperi dârele ceaiurilor de pe obraz
și surzești zgomotele aprecierilor
și literelor care curg pe net.

Asculți doar sunete ce vin dinspre tine
și lași un loc liber pe un scaun alb
oamenilor care te văd.

Învață să trăiești de la oamenii care mor,
mi-am spus.
Și-am tras lângă mine o cafea și un scaun alb.

Să caut Mazurka

Să caut Mazurka, mi-am zis.
Iubești în ritmuri de Dvořák,
uneori chiar de Chopin.

Atingere moale, dar fermă, de clape,
de piele ascunsă de vânt,
cu ochii închiși, tresărind pe un scaun,
cu Muzica-n vene, cu Muzica-n pleoape,
cu ochii închiși și degete toate.

Și totuși acasă lipsește pianul,
e plin de creioane cu vârf ascuțit.
Mai sigur te-apuci să rescrii și parfumul
cu-atâtea esențe și trupuri ce mișcă
în ritmuri de Dvořák, uneori chiar de Chopin.

Sub Cruce

Nectarinele 

lucesc prin punga de la Mega

în zburătura cu oameni veseli,

masala

și curcuma.

O gură de Borsec

se pune de-a doua 

când spui ce amuzant ar fi 

dacă n-ar fi

și râsetele invadează 

cutiile colorate

care transmit vorbe.

Trecut de amiază

Lamelele afișează cifre șuierând
ca un șarpe
care își dă duhul
din 5 în 5 secunde.

Neagră, tăcută,
femeia își duce sacoșa
pe scaunul ei.
Copilul țipă
și vrea pe motor.

Întorc capul să văd motorul.
Bătrâna e înger sau ce?
E cald și mi-am tot găsit partitura.

Desene

Am desenat toată ziua, pe planșe imense.
Creioanele mele, cu sute, cu gumă, cu chin.
Multă lumină și-o icoană cu ochii senini.
Și perdele din tulle,
obsesivă.
Și-un pantofar ca ăla din poze.

Mai nou colecționez sticle cu etichete care se desprind ușor.
Mica se răsucește în brațe;
de-o vreme împărțim același pahar
pe jumătate plin.

M-aș răsuci un pic printre valuri, cineva mi-a spus că e bine.

Dar nu știu să desenez.

Tablou

Tablou

Și să mâncăm cu-o lingură, mi-ai zis.

și din aceeași farfurie. 

Și somn pe-o scândură de lemn

cu-o pernă rezemată de tăblie.

E Biertan în casa ta, iubite.

și nu se vede-n depărtare.

Vorbim prea mult și ochii dor,

dor degetele de la picioare

și tălpile, urechile mă dor

și palma mea spre palma ta mă doare.

Și să mâncăm cu-o lingură, ți-am zis. 

Dar este doar un fel de-a spune. 

Din Biertan eu văd spre paradis,

din însăși vatra casei plină de tăciune.

*Rochia este Mathilde, iar fotografia este preluată de pe pagina Clotier, nu știu cine a surprins momentul în cadrul SkirtBike.

A treia lună a opta

2012 m-a găsit răvășită. Devastator an. Ochi triști în oglindă și doar intuiție că nu e bine. Dar ce nu e bine, pe ce drum să plec, ce să iau și la ce să renunț - zbatere continuă și răspunsuri neaflate. M-a ajutat un gram intuiția. Și atât. În 2012 scriam despre prima lună a opta. 

August adică. :)

Încep că construiesc. Am un proiect pe termen lung. Folosesc cărămizile bune ce au rămas, mă chinui să elimin resturi și materialul slab. Nu mă voi teme să zugrăvesc în roz sau verde turbat. Pentru că văd că teama de a asuma o părere sau o alegere cu gândul la impactul asupra celorlați lasă urme. Voi pune perdele din tulle moale și fin, să adie vântul și să le înfioare romantic. Acela va fi colțul meu de liniște. Eu voi hotărî cine îl poate și dacă îl poate cumva tulbura. Ferestre largi și lumini multe. Când nu va fi soare să fie alte soluții. Ca parte esențială, voi continua să scriu. :)

Și eram cam așa. 

În a doua lună a opta cerul părea blând. Visasem tulburător. Zbucium printre animale sălbatice, prin labirint, mult noroi, obstacole imposibil de trecut. Și totuși am ajuns într-o poieniță plină de pace și flori. Mă salvasem din jocul trecerii neuitându-mă în trecut. Dintre stânci, Dumnezeu îmi zâmbea. 

Nu știu ce am construit și ce nu din ce îmi propusesem cu un an în urmă. Singura certitudine: am pus perdele din tulle moale și fin. Și vântul chiar le înfioară romantic și odihnitor.

În 2013 scriam despre A doua lună a opta. 

File în calendar fără creion,
întâlniri cu ochi plecați,
vinuri și veniri din multe zări
și aceleași gânduri din luna a opta
fără rost și fără găsiri.

Și, întâmplător, eram așa:

În 2014 trăiesc, din fericire, a treia lună a opta. 

Perdelele sunt tot aici. Încă și eu. 

Într-o joi, la un geam distanță de orașul sufocant, cu Mozart în fundal, aud răspunsuri la întrebări nerostite. Veniri din toate zările au căpătat sens. Gândurile din luna a opta și-au găsit rost. Din oglindă, ochii m-au privit fix. Așa am îndrăznit să îi ridic, ușor, pe ai mei. Oglinda întoarce alți ochi. ”Domnișoară, vă spun ceva.”

Am ghicit, se pare, regula jocului. Mozart continuă. Charon zâmbește. 

Și sunt așa:

(*Mulțumesc Magdei pentru fotografie și Valentinei pentru buchet)

Acasă (și) în Basarabia (II)

De la grădiniță până în clasa a patra am cântat, zi de zi, în picioare, Îmnul României. Nu cred să fie poezie patriotică pe care să nu o fi învățat pe atunci. La școală sau în casa părinților, patriotismul nu era nici religie, nici obișnuință. Era un dat. 

Astăzi mulți blamează dascălii patrioți și lecturile copilăriei. Dumitru Almaș, poeziile lui Goga, Vieru, muzica soților Aldea-Teodorovici ne-au ajutat pe mulți să fim ce suntem. Fără părinți și învățătoarele mele, doamna Tănăsescu și domnișoara Ghergulescu, nevăzute de peste 20 de ani, nu aș fi ajuns să mă simt electrizată de tot ce ține de Țara mea. 

Unionistă sunt de mică. Implicată în diverse activități în afara școlii de prin liceu. Visul meu cel mare nu era să am telefon, ci să ajung la Alba Iulia de 1 Decembrie. Apoi mi-am căutat frații din Basarabia la facultate. Am suferit și multe dezamăgiri. Mulți frați nu erau chiar frați. 

Firește, am ajuns și în Basarabia. Când am trecut Prutul am închis ochii și am înghițit lacrimile. Și din nou am trăit dezamăgiri. Ca puii de români moldoveni care credeau că în România e Raiul, aveam și eu așteptările mele legate de Chișinău, de flacăra românismului. Unele au rămas doar așteptări.

De la plimbări în vacanțe, la marșuri unioniste, la oul meu prețios de la Cahul, la donații de carte, îndrăgit și găzduit basarabeni, am ajuns să îmi petrec o parte din concediu prin satele Moldovei, alături de Tinerii Moldovei și Caravana Trai Mai Bun. Cu ei am trăit și am scris istorie. 

Despre satul românesc de dincolo de Prut am aflat multe bătând drumurile deseori groaznice ale Moldovei, prin nord. Peisaje în fața cărora am tăcut, ca să trăiesc fiecare miime de secundă. Atâta unduire de dealuri și culori, de lanuri de floarea-soarelui! Multe sate! Nu le știu numele și nu le copiez din program. Le asociez însă cu priviri, oameni și trăiri. De la bătrânul știrb născut în România Mare, care îmi spunea mie să fugim de români că sunt țigani bolșevici, la copiii sărmani mâncând acadele, la părinții munciți, la femeile alergând degrabă spre casă, la ceata de bătrâni pe care i-am lăsat dezbătând cu mare gâlceavă Unirea, la tinerii cu priviri profund albastre, întrebătoare, neîncrezătoare și totuși cu speranțe. La femeile care ne-au primit cu ochii în lacrimi, la dascălii care vorbesc o română duioasă, pe care i-am îmbrățișat sufocată. 

Basarabia rurală e satul bunicilor mei. Cu muște, căldură, câini, case cochete și gospodării pline de flori. Gâștele merg în șir la baltă. Vacanțele la bunicii din îndepărtata Oltenie au văzut aceleași gâște, aceleași bălți și cirezi de vite mergând agale după iarbă și la apus, la oră fixă, spre casă.

Într-un sat, o bătrână ne-a primit în curte, ne-a întins un pled pe prispă, ne-a adus un vin de casă cu o bucată de pâine și ne-a ascultat pe fiecare. De unde suntem și de ce umblăm. Suntem din Chișinău, suntem din satele Moldovei, ale Ardealului, ale Țării Românești. Urmarea a fost firească. Romulus i-a declarat senin și inspirat bătrânei: ”În curtea dumneavoastră e toată România Mare!”

Mai apoi, într-o curte de învățați, un primar ne-a numit ”Tinerii României Mari”.

Dacă se mai întreabă cineva ce tot căutăm prin Basarabia, iacă! Umblăm prin Basarabia după Basarabia. Să o aducem acasă.